Him.

ᝰ.

🇷🇴

Îl priveam de parcă-mi vedeam viitorul în el. Simțeam că am evoluat lângă el. Mă simțeam îngrijorător de atrasă de tot ceea ce făcea el, când lucrurile acelea erau dintr-o altă dimensiune față de a mea. Simțeam cum m-am maturizat prea rapid, dar în același timp eram tot copil. Mai simțeam și că eram doar noi, pierduți undeva prin univers. Că eram imposibil de despărțit. Gândul că suntem muritori mă sfâșia, nu puteam să mă îndepărtez de el. Îl admiram, îi priveam uluită pozele din telefonul meu și nu-mi venea să cred că îl dețin. Că oamul ce-mi ține în palme viața este rănit în absența mea. Existența noastră mă uimea. Nu-mi puteam închipui viața fără el. Refuzam să accept că a dispărut și că trebuie să-mi continui viața fără el. Fără omul care cândva era tot ceea ce aveam. Care mă salvase din infern și care-mi arătase ceea ce înseamnă fericirea. Și mă durea, la dracu! Durea atât, dar atât de tare încât voiam să-mi scot inima din piept. Dureau amintirile. Și lacrimile pe față dureau. Și singurătatea, și dorul acela nelipsit din mine, totul. Treceau atât de greu nopțile... parcă se repetau. Le număram și tot ce făceam era să plâng de dor și de durere, dar știam că nu-i sfârșitul. Nu concepeam un altfel de sfârșit decât unul în care muream amândoi pierduți în cosmos. Nu renunțam. La el sau la amintiri sau la promisiuni sau la noi. Un cuvânt pe care n-ar trebui să-l folosesc, dar pentru mine eram noi, nu tu și eu, ci noi. Nici nu voiam să aud de uitare, de tot ceea ce însemna lipsa lui. Nu voiam să-l las în brațele trecutului, nu voiam să pun pe altcineva în locul lui. Îl voiam pe el, să-mi fie alături și să-mi zâmbească așa cum numai el o făcea. Scriam, plângeam, ardeam, înnebuneam. Dar zâmbeam înainte de a adormi, știam că o să ne revedem cândva, poate într-o altă viață. Mi se rupea inima când îi auzeam numele pe buzele străinilor și voiam să mor, parcă speranța din mine dispărea și ideea uitării nu mai era așa de rea. Și-mi ieșea atât de bine încât ajungeam să mă cred. Credeam că am trecut peste, că sunt fericită, că nu ne-am întâmplat, dar mereu venea noaptea și mă frângeam. Și nu mai credeam niciun cuvânt sau gând și voiam să fim iar fericiți împreună. Aberam, o luam razna, voiam să țip. Și țipam, atât de încet încât nu se auzea nimic. Dar țipam, din toată inima mea frântă țipam. Și totuși, cum avea să mă audă dacă nu mai era? Lăsase în mine un gol, gol ce nimeni nu l-a putut umple vreodată. Și cu toate că mi-ai dat lumea peste cap, cu toate că ești aici, că suntem noi din nou, fericiți, unici, plini de sentimente, continui să mă distrug de parcă nu te-ai mai întors niciodată.

ᝰ.

🇺🇸

I was looking at him like I saw my future there. I felt that I evolved next to him. I felt attracted by everything that he was doing, when those things were from another dimension. I felt how I became mature way too fast, but at the same time I was still a child. I also felt that we were just us, lost somewhere in the universe. That we were impossible to be separated. The thought that we are mortals was breaking me, I couldn't get away from him. I was admiring him, I was looking amazed at his pictures from my phone and I couldn't realize that he's mine. That the person who keeps my life in his palms is hurt in my absence. Our existence amazed me. I couldn't imagine my life without him. I refused to accept that he's gone and that I must continue my life without him. Without the person which sometime was all I had. Who saved me from hell and who showed me what's the meaning of happiness. And it was hurting me, fuck it ! It hurt so, oh, so bad that I was wanting to pull my heart out of my chest. The memories hurt. And the tears on my face hurt. And the loneliness and the feeling of missing, everything.The nights were passing so hard... like they were repeating themselves. I was counting them and all I did was to cry, missing you in pain, but I knew that wasn't the end. I couldn't accept another end rather than one where we both died one beside the other one, lost in cosmos. I didn't gave up. On him or on our memories or on our promises or on us. A word that I shouldn't use, but for me we were us, not you and me, but us. I didn't even want to hear about forgetting, about everything that included his absence. I didn't want to leave him in the past's embrace, I didn't want to put someone else in his place. I wanted him to be with me and to smile at me in the way that only he could do. I was writing, crying, burning, going insane. But I was smiling before falling asleep, I knew that we'll see eachother again, maybe in another life. My heart was breaking when I was hearing his name on the stranger's lips and I wanted to die, like the hope inside me was fading away and the idea of forgetting wasn't that bad. And I did it so good that I started to believe myself. I thought that I moved on, that I'm happy, that we didn't "happened", but the night always came and I was breaking. And I didn't believe any word or thought and I wanted us to be happy again. I was delusional, I was going insane, I wanted to scream. And I was screaming, so silently that nothing could be heard. But I was screaming, from all my broken heart I was screaming. And well, how was he supposed to hear me when he wasn't here anymore ? He left inside me a hole, hole that no one could ever fill. And even if you fucked up my world, even if you're here, that we're us again, happy, unique, full of feelings, I continue to destroy myself like you never came back.

©iDamass2020